Ecoul unui Jurnal

1663939-0

Am descoperit blogul JURNAl SCOŢIAN în urmă cu cîţiva ani şi pot să spun că de atunci am savurat fiecare postare , parcurgându-l în întregime într-o perioadă scurtă de timp. M-am bucurat de apariţia cărţii însă cunoscînd în linii mari conţinutul ,nu mi-am cumpărat-o imediat .

Nominalizarea cărţii la secţiunea ,,Memorialistică “ a premiilor revistei ,,Observator cultural “ mi-a confirmat valoarea autorului iar frumoasa scrisoare deschisă a scriitorului şi ziaristului Andrei Crăciun m-a sensibilizat din nou , trezindu-mi  dorinţa de a reciti acest  ,,caleidoscop de învăţătură împletită cu amintirile unei vieţi trăite cu intensitate”  , cum au denumit-o alţi cititori.

https://ioanflorin.wordpress.com/2018/04/13/jurnal-scotian-nominalizat-la-premiile-revistei-observator-cultural/

Acum,la finalul lecturii cărţii, am adunat cîteva  preţioase fragmente pe care le voi reciti cu drag ori de cite ori voi călători sau voi fi departe de mica mea bibliotecă .  Dar poate că truda nu este doar pentru mine ci vă veţi bucura şi voi,cititorii care apreciaţi frumuseţea limbii şi măiestria  cu care autorul îşi ţese memoriile.

Mama este fiinţa cea mai simplă şi mai nevinovată pe care am întâlnit-o vreo dată în lumea asta.Dacă ar fi un regn al mamelor ,pe scara acestuia ar fi mama-euglenă,  o celulă rudimentară plutind invizibil într-un ochi de baltă,din care în milioane de ani am evoluat eu,animalul complex care o studiază acum sub lupa lui puternică.

 

Era seară şi oceanul era în reflux,descoperind pînă în larg nisipul alb,ca un pământ nou. Plaja era pustie.Atunci le-am făcut fetelor prima fotografie în Scoţia.Am prins momentul când toate trei păşesc pe nisipul umed,îndreptându-se în direcţii diferite.Abia calcă şi privesc în jos,toate trei, cu expresii îngrijorate ,ca şi cum ar păşi pe nisipuri mişcătoare. Tot acolo sunt şi eu ,în spatele camerei dar eu nu sunt îngrijorat de nisipurile mişcătoare. Eu ştiu că,de voi şi umbla în mijlocul morţii,nu mă voi teme de rele,că Tu cu mine eşti.

Dragă domnule senator Viorel Badea,

Sunt şi eu unul dintre ,,românii de pretutindeni care au primit scrisoarea dvs. cu ocazia,nu ştiam,,,Zilele românilor de pretutindeni.”Vă mulţumesc pentru caldele urări şi îndemnuri ,chiar dacă, trebuie să mărturisesc ,laudele dvs. sunt exagerate în ce mă priveşte pe mine,unul dintre românii de pretutindeni cărora vă adresaţi. N-am adus nicio contribuţie comunităţii care a binevoit să mă primească(în afară de câteva taxe pe care le plătesc aici),n-am afirmat prin nimic ,,valorile româneşti , nu practic sport de performanţă ,,sub drapelul ţării ” iar singurul domeniu în care activez şi excelez deocamdată este să livrez mâncare indiană la domiciliu pentru că lucrez ca delivery driver într-un restaurant scoţian. Alta ar fi fost situaţia dacă mi-aţi fi scris ,dvs. sau unul dintre numeroşii dvs. colegi din Parlament , acum şase luni , când încă nu eram român de pretutindeni, ci un român de la mine de acasă,mai exact din Iaşi. Aş fi putut atunci să vă răspund că sunt cercetător ştiinţific la Universitatea ,,Al.I. Cuza şi că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688,prima ediţie critică a celei mai vechi Biblii româneşti.M-aş fi mândrit cu fetele mele care practicau un sport de performanţă ,,sub drapelul ţării “,cum spuneţi, şi , m-aş fi lăudat că am dus şi eu puţin din graiul ţării pe la Paris şi Geneva sau că mi-am petrecut şapte ani din viaţă printre vechile manuscrise şi cărţi româneşti, primind pentru munca mea summa cum laude.Dar nici dvs. nu mi-aţi scris,nici eu nu v-am răspuns.Aşa merg lucrurile,cum s-ar spune.(…) Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i felicitaţi pe emigranţii români cu ocazia unei aşa-şise ,,zile a românilor de pretutindeni”.Nu există o sărbătoare a ,,românilor de pretutindeni”, există doar o singură zi naţională  a românilor şi  a României din care găştile politice care s-au succedat ne-au împins pe mine şi pe alte milioane de compatrioţi ,să ne luăm lumea în cap,să ne lăsăm în urmă limba,părinţii şi prietenii şi să ne căutăm aiurea pâinea şi dreptatea.Ce sărbătoare vedeţi în asta?

 

Când îi aud pe unii că vorbesc de foame spirituală,mă simt foarte prost,ca şi cum aş fi ratat o experienţă fundamentală.N-am trăit-o niciodată şi am umblat cu sufletul plin,dar n-aş putea spune acelaşi lucru şi despre burta mea. Eu nici acum nu pot să spun ,,Tatăl nostru “aşa cum îl aud pe la unii : ,,pâinea noastră cea spre fiinţă,dă-ne-o nouă astăzi.”Chiar dacă întotdeauna se găsesc teologi foarte subtili care-mi atrag atenţia că trebuie să cerem ,,pâinea spirituală , ,,supra-fiinţială” , ,, pâinea care satură spiritual”, eu zic şi cer tot ,,pâinea noastră cea de toate zilele “,să fiu sigur că la sfârşitul zilei nu –mi culc copiii cu burta goală.

 

Pe vremea mea,manualul de dogmatică avea un capitol chiar cu acest titlu:,,Dovezi raţionale ale existenţei lui Dumnezeu.”O prostie pe care au scornit-o nişte oameni nesiguri pe credinţa lor.Credinţa nu este nici raţională nici iraţională.Nu e nimic de cercetat în ea sub acest aspect ,aşa cum nicio cercetare nu te duce la concluzia că iubeşti pe cineva sau că îţi place Bach.Acesta este domeniul unor încredinţări de care dispune un alt fel de cunoaştere.

 

,,Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine”-versul acesta rezumă tot ce e mai dureros în Patimile lui Isus.Singurătatea lui Mesia nu s-a împărţit cu nimeni în grădina Ghetsimani. N-a fost o noapte miraculoasă,nici eroică,ci una înfricoşată şi pustie.Noaptea morţii,în care până şi cei mai buni prieteni dorm.Noaptea în care nici tatăl,nici mama nu te pot ajuta.Noaptea omenităţii depline a Mântuitorului lumii.

 

Prima traducere românească a Vechiului Testament a fost făcută de un boier moldovean, spătarul Nicolae Milescu,pe la anul 1660.Milescu a tradus Biblia după Septuaginta, versiunea grecească a VT, adică textul canonic în Biserica Ortodoxă. Remarcabil e şi faptul că nu avusese sub ochi niciun at model de traducere:era prima tălmăcire a Septuagintei într-o limbă modernă.Boierul era însă un om învăţat,prea învăţat pentru timpurile şi locurile nefericite în care i-a fost dat să se nască:ştia foarte bine greceşte, latineşte, slavonă,rusă,îi fusese publicat la Paris un opuscul dogmatic ,iar în a doua jumătate a vieţii,petrecută în exil la curtea ţarilor ruşi,va scrie manualele de istorie, aritmetică şi teologie şi va călători în China,ca ambasador al ţarului,lăsându-ne un foarte interesant ,,Jurnal” al acestei călătorii. Milescu a fost unul dintre cei mai interesanţi cărturari români,deşi despre el s-a vorbit prea puţin.În raiul meu imaginar, boierul Milescu e unul din cei cu care aş vrea să stau la aceeaşi masă în împărăţia cerurilor şi să povestim seara.

 

Greşeala aproapelui e micul nostru moment în care prin comparaţie cu el ne simţim buni,drepţi şi minunaţi.Noi n-am face niciodată ,,aşa ceva. “De aceea suntem atât de necruţători cu el.

 

În noaptea de Crăciun,după ce s-au liniştit toate,am deschis cartea Aniţei Nandriş-Cudla şi până dimineaţă n-am mai ştiut de nimic,răpit de această poveste scrisă dintr-o suflare şi copleşit de atâta credinţă şi dragoste. Un citat de Monica Lovinescu însoţeşte coperta cărţii şi m-a urmărit obsesiv de-a lungul lecturii:,, După o asemenea carte ,orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.”Pe de o parte înţeleg ce vrea să spună Monica Lovinescu şi abia aştept să pun această carte în mâinile copilor mei,în încercarea de a-i împăca o dată în plus,cu ţara şi cu neamul lor, pe care le-au părăsit devreme ,cunoscându-le doar la suprafaţa unor vremuri ticăloase.Dar, pe de altă parte, este oare de ajuns cartea Aniţei pentru a ne vindeca de complexe,nu atât unii faţă de alţii cât faţă de noi înşine ca neam?Poate prevala exemplul ei asupra unei lungi istorii a bicisniciei româneşti,care nu are nimic în comun cu măreţia acestei ţărănci din Bucovina?

 

Să scriu ferpare pentru morţi se potrivea melancoliei mele,dar nu pot să zic c-am fost bucuros.Nu-mi plăcea să stau de vorbă cu rudele mortului.Mă simţeam contaminat de moarte şi,după ce plecau, mă spălam pe mâini cu spirt.Însă aceam nevoie de bani,pentru că de-acasă ,după moartea lui taică-meu ,abia primeam bani de gazdă.Eram singurul scriitor de ferpare din oraş.Adevărul e că îmi era foarte uşor să ies din formulările stereotipe cu care se scriu de obicei aceste anunţuri.De exemplu:,,s-a dus dintre noi un mare iubitor al muntelui Rarău.” Sau: ,,ne vom aminti pururea cum îşi plimba nepoţii în parcul Amandina”. În plus,ca să le dau mai mult efect stilistic,îmi venise idea să copiez pe ele versuri,ca un fel de motto.Le scriam în capul paginii,cu tuş roşu ,să se vadă de departe:,,Nu credeam să-nvăţ a muri vreo- dată.”Sau : ,,Ne ducem toţi câte puţin,mereu, -Către-un liman de tihnă şi-mpăcare.(Esenin)

 

Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.De aceea s-au spus cuvintele acestea ,ca să nu uităm care este preţul unui ochi şi care este preţul unui dinte.Ca să nu uităm că păcatul nu se şterge dintr-un condei,ci se răscumpără prin sânge,pentru că la rândul lui a făcut să curgă sânge, chiar dacă în lumea asta n-ar fi niciun Dumnezeu. Dar toate astea erau în VT. Isus a fost ultimul miel care a trebuit să moară şi sângele lui a răscumpărat toate păcatele lumii,toţi dinţii smulţi şi toţi ochii scoşi.Ar trebui ca fiecare să-şi spună ,,a răscumpărat păcatele mele ” şi apoi să le spună în gând unul câte unul.Numai aşa poţi să înţelegi ce a făcut Isus.

 

Biserica din emigraţie ,am mai spus şi altă dată,nu este doar loc de liturghie,ci adesea ,în zonele mai îndepărate ,şi cămin cultural,şi loc de socializare,şi circumscripţie electorală, şi punct de informare ,într-un cuvânt singura instituţie românească.

 

 

 

Advertisements

One thought on “Ecoul unui Jurnal

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s